Fauna

Nevertebratele
Pe teritoriul PNAp au fost colectate şi descrise foarte multe specii de nevertebrate noi pentru ştiinţă, iar multe au fost declarate ca fiind endemice pentru Munţii Apuseni.

Fauna subterană de nevertebrate este foarte bine reprezentată pe teritoriul Parcului. O mare parte dintre specii sunt endemice şi multe populează numai una sau două peşteri. Cel mai bine reprezentat este grupul Coleopterelor, Cholevinae (Leiodidae) şi Trechinae (Carabidae). Genurile troglobionte Drimeotus şi Pholeuon sunt endemice pentru Munţii Apuseni, cu un areal de răspândire foarte restrâns.

Pe teritoriul Parcului se găsesc 15 taxoni (specii şi subspecii) de Drimeotus (Bihorites), o specie aparţinând subgenului Drimeotus (Fericeus) şi una subgenului Drimeotus (Trichopharis).

Celălalt gen, Pholeuon, are de asemenea un subgen endemic pentru Munţii Bihor, Pholeuon (s. str.) şi este reprezentat în Parc prin 22 de taxoni endemici. Dintre Trechinae, deşi genul Duvalius nu este endemic pentru teritoriul ţării noastre, cei 18 taxoni din Bihor sunt endemici pentru acest masiv muntos.
 
Cele trei genuri de coleopterelor subterane pot fi întâlnite în aproape toate peşterile de pe teritoriul Parcului, dar efectivele lor populaţionale sunt, de regulă, extrem de reduse iar condiţiile de viaţă specifice le fac foarte vulnerabile la orice impact antropic, reacţionând chiar şi la simpla vizitare a peşterii (Oana Moldovan, ISER Cluj-Napoca, 2006).


Vertebratele

O atracţie deosebită în cazul Arieşului şi majorităţii afluenţilor săi o prezintă fauna piscicolă, cu o zonalitate bine evidenţiată. În ecosistemele acvatice din PNAp se întâlnesc următoarele specii de peşti: păstrăv de râu (Salmo trutta fario), păstrăvul curcubeu (Salmo irideus), păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), lipanul (Thymallus thymallus), zglăvoaca (Cottus gobio), boişteanul (Phoxinus phoxinus), moioaga (Barbus meridionalis petenyi), mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), grindelul (Noemacheilus barbatulus), cleanul (Leuciscus cephalus), zvârluga (Cobitis taenia taenia), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus). Două dintre aceste specii  au fost introduse antropic (păstrăvul fântânel şi păstrăvul curcubeu).

Dintre amfibieni sunt de menţionat speciile: salamandra (Salamandra salamandra), izvoraşul (Bombina variegata), tritonii (Triturus alpestris, T. cristatus, Triturus vulgaris ampelensis), iar dintre reptile, speciile: vipera comună (Vipera berus), şopârla de ziduri (Podarcis muralis), şopârla de munte (Zootoca vivipara), şarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis colchicus), şarpele de alun (Coronella austriaca), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima).

În zonă trăiesc toate speciile comune de păsări montane. În pădurile de conifere sunt frecvente: mierla gulerată (Turdus torquatus), forfecuţa (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), piţigoiul de munte (Parus montanus), pănţăruşul (Regulus regulus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactilus), ierunca (Tetrastes bonasia), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoi de brădet (Parus ater), huhurezul mare (Strix uralensis). În cele de foioiase, în poieni şi păşuni sunt prezente: porumbelul gulerat (Columba palumbus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), cinteza (Fringilla coelebs), etc. Pe lângă cursurile de apă se întâlnesc mierla de apă (Cinclus cinclus), codobatura de munte (Motacilla cinerea) şi fluierarul  de munte (Actitis hypoleucos).

Păsările răpitoare sunt reprezentate de următoarele specii protejate prin legislaţie naţională şi internaţională: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), şorecarul comun (Buteo buteo), vinderelul roşu şi cel de seară (Falco tinnunculus şi F. vespertinus), uliul păsărar (Accipiter nisus).

Fauna pădurilor cuprinde specii în general comune făgetelor şi molidişurilor montane, la care se adaugă capra neagră (Rupicapra rupicapra), care a fost colonizată în bazinul superior al Crişului Pietros – Valea Boghii. Astăzi, este prezentă şi în Groapa Ruginoasă, Cetăţile Ponorului, Scăriţa.

O altă acţiune de repopulare, realizată cu succes între anii 1970-1980, a vizat cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ameninţat din cauza vânătorii abuzive.
 

Fauna de mamifere mari este bine reprezentată, prin populaţii bine consolidate de lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), căprior (Capreolus capreolus), cerb carpatin (Cervus elaphus), mistreţ (Sus scrofa), etc. Tot printre mamiferele carnivore se mai enumeră şi pisica sălbatică (Felis silvestris), dihorul (Mustela putorius) şi vidra (Lutra lutra).

Rezultatele evaluărilor efectuate de personal de specialitate de la ICAS Braşov în colaborare cu personalul silvic de pe teritoriul parcului, au aratat că pe teritorilul PNAp trăiesc un număr de 26 lupi (Canis lupus). Acest număr reprezintă, după părerea specialiştilor, populaţia care ar putea exista pe suprafaţa PNAp, luînd în considerare repartiţia habitatelor preferate şi biologia speciei. Lupii sunt organizaţi în haiticuri, fiind semnalate în 2005, pe judeţul Cluj prezenţa a două grupuri de 10 şi respectiv 5 lupi. Pentru judeţele Bihor şi Alba, a fost semnalat cîte un haitic, format din 6 şi respectiv, 5 lupi.

În mod similar, se poate considera o populaţie bine reprezentată şi pentru râs (Lynx lynx), existând pe suprafaţa PNAp un număr de 12 rîşi (8 în judeţul Cluj, 4 în Bihor şi 8 în judeţul Alba).

Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre urşi (Ursus arctos), despre care evaluările au scos în evidenţă existenţa a doar 21 de exemplare, un număr considerat de specialişti ca fiind cu mult sub capacitatea de suport a ecosistemelor preferate de acest mamifer. Aceşti urşi sunt distribuiţi astfel: 7 pe Bihor, 12 pe Cluj şi 2 pe judeţul Alba. Acest fapt este deosebit de grav, deoarece această populaţie de urşi este izolată de celelalte populaţii din Carpaţi, schimbul de gene nefiind astfel realizat. Astfel, fondul genetic fiind insuficient, ar putea ca în viitor să pună în pericol menţinerea speciei în Apuseni.

Vidra (Lutra lutra) este o specie protejată prin legislaţia naţională şi internaţională, care trăieşte în familii, pe lângă apele curgătoare mai izolate de impactul antropic. Ca exemplu, au fost semnalate existenţa a câtorva familii pe cursul superior al rîurilor Someşul Cald, Gârda Seacă şi Beliş.

Mamiferele mici rozătoare sunt reprezentate de 10 specii, unele dintre ele fiind de o deosebită importanţă, fiind listate în Directiva Habitate 92/43/EEC: şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), şoarecele de pământ  (M. agrestis), şoarecele de casă(Mus musculus), şoarecele gulerat(Apodemus flavicollis), şoarecele dungat(A. agrarius), şoarecele de pădure(A. sylvaticus), pârşul de alun(Muscardinus avellanarius) (DH), pârşul mare(Myoxus glis),veveriţa(Sciurus vulgaris).

De asemenea, mamiferele mici insectivore, sunt bine reprezentate, în PNAp fiind identificate până în prezent un număr de 8 specii (excluzând dintre acestea liliecii): chiţcanul comun (Sorex araneus),chiţcan pitic (S. minutus), chiţcan de munte (S. alpinus), chiţcan de apă (Neomys fodiens), chiţcan de mlaştină (N. anomalus),chiţcan de câmp (Crocidura leucodon), cârtiţa(Talpa europaea),ariciul (Erinaceus concolor).

Câteva peşteri prezintă o importanţă deosebită şi datorită populaţiilor de lilieci pe care le adăpostesc (Lup, Nicoară, 2005; Borda, 1998/1999, 2002, baza de date a Asociaţiei pentru Protecţia Liliecilor din România): liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), Rh. hipposideros, Rh. euryale, Myotis myotis, M. blythii, M. nattereri, M. brandtii, M. mystacinus, M. bechsteinii, M. emarginatus, M. daubentonii, M. dasycneme, liliac de amurg(Nyctalus noctula), Pipistrellus pipistrellus, Plecotus auritus, P. austriacus, Barbastella barbastellus, Miniopterus schreibersii, dintre care efectivele speciilor Rhinolophus ferrumequinum, Myotis myotis şi Miniopterus schreibersii reprezintă o mare valoare ştiinţifică.

Peşterile cercetate din punct de vedere chiropterologic sunt: peşterile din Valea Sighiştelului, P. Fânaţe, P. Onceasa, P. Fagului, P. Humpleu etc., cele mai importante adăposturi pentru coloniile de lilieci fiind primele patru locaţii.

Din cele 29 specii de lilieci identificate în ţara noastră, 19 se regăsesc în fauna PNAp. Conform Cărţii Roşii a Vertebratelor din România, 2 specii de lilieci (Myotis dasycneme şi Myotis daubentonii) sunt considerate critic periclitate, alte 8 specii sunt periclitate, iar alte 6 sunt vulnerabile (Botnariuc&Tatole, 2005). Şase specii care au fost întâlnite în PNAp sunt considerate prioritate naţională mare. Mai mult, 10 dintre aceste specii se regăsesc pe Anexa II a Directivei Habitate 92/43/EEC, cuprinzând plante şi animale de interes comunitar care necesită desemnarea de arii speciale de conservare (date furnizate de Asociaţia pentru Protecţia Liliecilor din România).

Flora

Întreg teritoriul PNAp aparţine etajului montan-subalpin, iar speciile care participă la alcătuirea covorului vegetal sunt în majoritatea lor specii cu răspândire montană.
Vegetaţia se diferenţiază pe verticală în următoarele zone: pajişti montane, păduri de molid (Picea abies) şi păduri de foioase în care se întâlnesc următoarele specii: fag (Fagus silvatica), carpen (Carpinus betulus), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus montana), frasin (Fraxinus excelsior), cireş sălbatic (Cerasus avium), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), salcia de munte (Salix caprea), nucul (Juglans regia), etc.

Datorită condiţiilor locale de sol, climă şi topografie, acest cadrul general schiţat prezintă unele modificări, perturbări şi inversiuni.
Pădurile montane sunt bine dezvoltate în partea superioară a văilor, între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În această zonă de vegetaţie predomină molidul (Picea abies) şi bradul (Abies alba), şi de asemenea se întâlnesc mai rar laricea (Larix decidua) şi tisa (Taxus baccata).

Ca şi o particularitate a platourilor carstice din Apuseni, ca rezultat al inversiunilor termice, există zone unde etajul coniferelor dispare cu totul fiind înlocuit de păduri de fag (Fagus silvatica) care se învecinează direct cu pajiştile montane.

Limita între pădurile de foioase şi cele de răşinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcţie de relief, substrat şi microclimat, care duc uneori şi la inversiuni de vegetaţie.
Zonele calcaroase constituie un peisaj special, distinct de cel al platourilor şi al zonelor stâncoase. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia în mare parte sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă datorită lipsei apei, fapt care a condus la apariţia unor pajişti montane a căror prezenţă nu poate fi explicată doar prin factorul altitudinal. Există de asemenea asociaţii vegetale deosebite găsite în aceste pajişti montane. Pajiştile montane din platourile carstice sunt mai dezvoltate în zonele centrale, depresionare, în vreme ce marginile platourilor sunt aproape întotdeauna acoperite de păduri. Ele ocupă azi locul fostelor păduri de fag defrişate în trecut şi aparţin formaţiei de păiuşcă cu diverse specii. Datorită inversiunii de temperatură în cadrul acestor depresiuni închise, molidul apare în zona centrală a depresiunii, în timp ce pădurile de foioase cresc pe vârfurile învecinate, un exemplu tipic fiind Bazinul Padiş.

Pajiştile montane se caracterizează printr-o diversitate floristică deosebit de ridicată, fiind identificate până în prezent, un număr de 420 specii de plante.

Datorită unor condiţii speciale de microclimat, apare un tip de vegetaţie nordică ce creşte la latitudini neobişnuit de sudice, împreună cu unele specii alpine, care cresc aici la o altitudine neobişnuit de mică. În dolinele de dimensiuni mari, de asemenea, datorită stratificării termice a aerului, în partea inferioară începutul sezonului vegetativ este întârziat. La gurile de intrare ale peşterilor se întâlneşte o vegetaţie caracteristică zonelor umbroase şi umede.

Un tip distinct de vegetaţie se întâlneşte în zonele umede de-a lungul râurilor. Speciile lemnoase caracteristice luncilor sunt: sălciile (Salix alba, Salix purpurea, Salix triandra), plopul (Populus nigra), arinul negru (Alnus glutinosa), iar dintre cele ierboase rogozul (Carex sp.), stânjenelul de baltă (Iris pseudaccorus), etc. Această vegetaţie de luncă însoţeşte mai ales râul Arieşul Mare.

Depinzând de asemenea de prezenţa apei, se întâlnesc mlaştini de turbă la altitudini ridicate, mai ales în păduri de molid. Aceste turbării se formează fie pe un substrat silicios în zone aproape orizontale (Molhaşurile de la Izbuce), fie în zone carstice unde fundul dolinelor se impermeabilizează cu argilă (Padiş, Barsa, Onceasa, Vărăşoaia).

Flora acestor tinoave este compusă din plante oligotrofe, cu creştere înceată, dar mai ales din specii ale muşchiului Sphagnum, care prin felul său de viaţă decide reacţia, chimismul, fizionomia şi în general condiţiile de viaţă ale tinovului. Sfagnetul, care alcătuieşte fundamentul întregii flore, se dezvoltă rapid sub formă de perniţe compuse înainte de toate din specii de Sphagnum. Aceste perniţe sunt străbătute mai ales de Vaccinium microcarpum, Drosera rotundifolia, Andromeda polifolia, Carex pauciflora, Eriophorum vaginatum, Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Carex rostrata etc. De pe tinoave au fost descrise asociaţii vegetale deosebit de interesante. Fitocenozele analizate în 1987 de către Pop şi colaboratorii au fost încadrate în următoarele asociaţii vegetale: Eriophoro vaginato – Sphagnetum (care au generat, mai ales prin edificatorii lor şi cea mai cantitate de turbă), Caricetum limosae, Rhynchosporetum albae, Vaccinio – Pinetum mugi, Carici rostratae – Sphagnetum şi Carici stellulatae – Sphagnetum (fitocenoze de tranziţie spre mlaştinile mezotrofe, dezvoltate la marginea tinoavelor).

Jneapănul (Pinus mugo) este prezent  (câteva pâlcuri) în Molhaşurile de la Izbuce, această locaţie fiind citată ca fiind cea mai joasă din Munţii Apuseni (Pop, 1939). Prin compoziţia lor floristică, pâlcurile de jneapăn de la marginea sud-estică a tinovului cel mare se aseamănă foarte mult cu cele din Munţii Tatra (Hadač, 1969; ap. Pop et. al., 1987), de care diferă însă, prin abundenţa-dominanţa ridicată a speciilor de Sphagnum şi prin caracterul lor mai hidrofil (37.5%) şi infiltraţia speciilor puternic acidofile (25%). Din aceste considerente, Pop şi colaboratorii (1987) încadrează aceste jnepenişe într-o asociaţie nouă – sphagnetosum a asociaţiei Vaccinio - Pinetum mugi.

Prezentăm în cele ce urmează pe scurt, sub aspect floristic şi ecologic, principalele asociaţii vegetale care dau nota specifică teritoriului PNAp:

Sedo hispanici – Poetum nemoralis. Se întâlneşte pe stâncăriile calcaroase, semiumbrite, din etajul pădurilor nemorale de pe Valea Sighiştelului, Valea Boga, Valea Galbenei şi Cheile Ordâncuşii.
Thymetum comosi. Aceste cenoze pioniere endemice edificate de Thymus comosus  se dezvoltă pe grohotişurile fine şi grosiere, mobile sau fixate de la baza stâncilor calcaroase din Cheile Ordâncuşii.
Parietarietum officinalis. Se întâlneşte pe grohotişurile fixate, umbrite şi semiumbrite de la baza stâncilor calcaroase din perimetrul parcului (exemplu: Cheile Galbenei).
Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis. Aceste pajişti se întâlnesc frecvent în etajul montan superior şi subalpin din perimetrul parcului (Micău, Piatra Grăitoare, Cârligate).
Violo declinate – Nardetum. Această asociaţie se întâlneşte frecvent în etajul montan şi subalpin, acolo unde solul este mai sărac decât în cazul menţionat anterior.
Seslerietum rigidae. Aceste asociaţii se întâlnesc frecvent în perimetrul parcului pe stâncile umbrite şi semiumbrite din etajul montan (Cheile Someşului Cald, Piatra Bulzului, Valea Boga, Cheile Ordâncuşii).
Epilobio – Juncetum effusi. Fitocenozele higrofice edificate de Juncus effusus vegetează pe luncile şi terasele unor văi (Valea Călineasa, Poiana Horea), pe soluri aluviale, cu conţinut mai redus de substanţe nutritive.
Festuco – Agrostetum capillaris. Aceste pajişti mezofile au o mare răspândire pe întreg cuprinsul parcului, până la limita superioară a pădurii de fag (Valea Sighiştelului, Valea Bulzului, Micău, Cheile Ordâncuşii, Valea Galbenei).
Caricetum limosae. Această asociaţie rară care prezintă un interes fitogeografic deosebit a fost descrisă pentru mlaştinile oligotrofe, montane din parc. Alături de aceasta, se întâlneşte şi asociaţia Sphagno – Rhynchosporetum albae.
Junco – Caricetum fuscae, Sphagnetum magellanici  şi Carici flavae – Eriophoretum latifolii. Se întâlnesc în mlaştinile eumezotrofe montane din Valea Călineasa, Platoul Padiş, Molhaşurile de la Izbuce, Valea Sighiştelului.
Calamagrosti - Digitalietum. Se întâlneşte pe terenurile despădurite din zona fagului şi a pădurilor de amestec fag cu molid de pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Vf. Cârligate.
Carpino – Fagetum. Aceste păduri au o răspândire sporadică pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Valea Albacului, ele întâlnindu-se la baza versanţilor umbriţi şi semiumbriţi din etajul montan inferior.
Symphyto – Fagetum. Aceste făgete pure se întâlnesc frecvent în tot PNAp, între 600 şi 1100 m (Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Gârda, Cheile Someşului Cald).
Leucanthemo  waldsteinii – Fagetum  (Cheile Ordâncuşii, Valea Albacului, Valea Gârda).
Hieracio rotundati – Piceetum. Aceste păduri larg răspândite în parc (Călineasa, Padiş, Micău, Cheile Ordâncuşii, Cheile Someşului Cald), formează zona molidişurilor.
Campanulo – Juniperetum. Aceste tufărişuri subalpine de ienupăr pitic se întâlnesc sporadic pe toată cresta nordică a parcului, între Vârful Poienii şi Vârful Dealul Păltinişului, ele fiind cantonate în poienile şi rariştile de pădure de la limita superioară a molidişurilor (1400-1600 m).

Dintre taxonii prezenţi în Listele Roşii naţionale (Dihoru 1994; Oltean & al. 1994), în tinoave şi în zonele lor tampon au fost identificaţi: Andromeda polifolia, Campanula patula ssp abietina, Carex limosa, Carex strigosa, Dactylorhiza maculata s. l., Drosera rotundifolia, Empetrum nigrum ssp. nigrum, Leucanthemum waldsteinii,  Listera cordata, Menyanthes trifoliata, Pedicularis limnogena, Rhynchospora alba, Scheuchzeria palustris, Swertia perennis, Vaccinium microcarpum, Vaccinium oxycoccus, Valeriana dioica subsp. simplicifolia.

Datorită condiţiilor specifice în diverse ecosisteme din PNAp, un număr ridicat de specii endemice au fost identificate, cum ar fi: liliacul transilvănean (Syringa josikaea) (Ştefan, 1971), omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola josi), multe forme de vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphiriticum, H. kotschyanum etc.), Edraianthus kitaibelii, o plantă descrisă aici pentru prima dată şi miază-noapte (Melamphyrum bihariense).

 

Comunicate pentru speologi