Flora

Întreg teritoriul PNAp aparţine etajului montan-subalpin, iar speciile care participă la alcătuirea covorului vegetal sunt în majoritatea lor specii cu răspândire montană.
Vegetaţia se diferenţiază pe verticală în următoarele zone: pajişti montane, păduri de molid (Picea abies) şi păduri de foioase în care se întâlnesc următoarele specii: fag (Fagus silvatica), carpen (Carpinus betulus), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus montana), frasin (Fraxinus excelsior), cireş sălbatic (Cerasus avium), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), salcia de munte (Salix caprea), nucul (Juglans regia), etc.

Datorită condiţiilor locale de sol, climă şi topografie, acest cadrul general schiţat prezintă unele modificări, perturbări şi inversiuni.
Pădurile montane sunt bine dezvoltate în partea superioară a văilor, între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În această zonă de vegetaţie predomină molidul (Picea abies) şi bradul (Abies alba), şi de asemenea se întâlnesc mai rar laricea (Larix decidua) şi tisa (Taxus baccata).

Ca şi o particularitate a platourilor carstice din Apuseni, ca rezultat al inversiunilor termice, există zone unde etajul coniferelor dispare cu totul fiind înlocuit de păduri de fag (Fagus silvatica) care se învecinează direct cu pajiştile montane.

Limita între pădurile de foioase şi cele de răşinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcţie de relief, substrat şi microclimat, care duc uneori şi la inversiuni de vegetaţie.
Zonele calcaroase constituie un peisaj special, distinct de cel al platourilor şi al zonelor stâncoase. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia în mare parte sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă datorită lipsei apei, fapt care a condus la apariţia unor pajişti montane a căror prezenţă nu poate fi explicată doar prin factorul altitudinal. Există de asemenea asociaţii vegetale deosebite găsite în aceste pajişti montane. Pajiştile montane din platourile carstice sunt mai dezvoltate în zonele centrale, depresionare, în vreme ce marginile platourilor sunt aproape întotdeauna acoperite de păduri. Ele ocupă azi locul fostelor păduri de fag defrişate în trecut şi aparţin formaţiei de păiuşcă cu diverse specii. Datorită inversiunii de temperatură în cadrul acestor depresiuni închise, molidul apare în zona centrală a depresiunii, în timp ce pădurile de foioase cresc pe vârfurile învecinate, un exemplu tipic fiind Bazinul Padiş.

Pajiştile montane se caracterizează printr-o diversitate floristică deosebit de ridicată, fiind identificate până în prezent, un număr de 420 specii de plante.

Datorită unor condiţii speciale de microclimat, apare un tip de vegetaţie nordică ce creşte la latitudini neobişnuit de sudice, împreună cu unele specii alpine, care cresc aici la o altitudine neobişnuit de mică. În dolinele de dimensiuni mari, de asemenea, datorită stratificării termice a aerului, în partea inferioară începutul sezonului vegetativ este întârziat. La gurile de intrare ale peşterilor se întâlneşte o vegetaţie caracteristică zonelor umbroase şi umede.

Un tip distinct de vegetaţie se întâlneşte în zonele umede de-a lungul râurilor. Speciile lemnoase caracteristice luncilor sunt: sălciile (Salix alba, Salix purpurea, Salix triandra), plopul (Populus nigra), arinul negru (Alnus glutinosa), iar dintre cele ierboase rogozul (Carex sp.), stânjenelul de baltă (Iris pseudaccorus), etc. Această vegetaţie de luncă însoţeşte mai ales râul Arieşul Mare.

Depinzând de asemenea de prezenţa apei, se întâlnesc mlaştini de turbă la altitudini ridicate, mai ales în păduri de molid. Aceste turbării se formează fie pe un substrat silicios în zone aproape orizontale (Molhaşurile de la Izbuce), fie în zone carstice unde fundul dolinelor se impermeabilizează cu argilă (Padiş, Barsa, Onceasa, Vărăşoaia).

Flora acestor tinoave este compusă din plante oligotrofe, cu creştere înceată, dar mai ales din specii ale muşchiului Sphagnum, care prin felul său de viaţă decide reacţia, chimismul, fizionomia şi în general condiţiile de viaţă ale tinovului. Sfagnetul, care alcătuieşte fundamentul întregii flore, se dezvoltă rapid sub formă de perniţe compuse înainte de toate din specii de Sphagnum. Aceste perniţe sunt străbătute mai ales de Vaccinium microcarpum, Drosera rotundifolia, Andromeda polifolia, Carex pauciflora, Eriophorum vaginatum, Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Carex rostrata etc. De pe tinoave au fost descrise asociaţii vegetale deosebit de interesante. Fitocenozele analizate în 1987 de către Pop şi colaboratorii au fost încadrate în următoarele asociaţii vegetale: Eriophoro vaginato – Sphagnetum (care au generat, mai ales prin edificatorii lor şi cea mai cantitate de turbă), Caricetum limosae, Rhynchosporetum albae, Vaccinio – Pinetum mugi, Carici rostratae – Sphagnetum şi Carici stellulatae – Sphagnetum (fitocenoze de tranziţie spre mlaştinile mezotrofe, dezvoltate la marginea tinoavelor).

Jneapănul (Pinus mugo) este prezent  (câteva pâlcuri) în Molhaşurile de la Izbuce, această locaţie fiind citată ca fiind cea mai joasă din Munţii Apuseni (Pop, 1939). Prin compoziţia lor floristică, pâlcurile de jneapăn de la marginea sud-estică a tinovului cel mare se aseamănă foarte mult cu cele din Munţii Tatra (Hadač, 1969; ap. Pop et. al., 1987), de care diferă însă, prin abundenţa-dominanţa ridicată a speciilor de Sphagnum şi prin caracterul lor mai hidrofil (37.5%) şi infiltraţia speciilor puternic acidofile (25%). Din aceste considerente, Pop şi colaboratorii (1987) încadrează aceste jnepenişe într-o asociaţie nouă – sphagnetosum a asociaţiei Vaccinio - Pinetum mugi.

Prezentăm în cele ce urmează pe scurt, sub aspect floristic şi ecologic, principalele asociaţii vegetale care dau nota specifică teritoriului PNAp:

Sedo hispanici – Poetum nemoralis. Se întâlneşte pe stâncăriile calcaroase, semiumbrite, din etajul pădurilor nemorale de pe Valea Sighiştelului, Valea Boga, Valea Galbenei şi Cheile Ordâncuşii.
Thymetum comosi. Aceste cenoze pioniere endemice edificate de Thymus comosus  se dezvoltă pe grohotişurile fine şi grosiere, mobile sau fixate de la baza stâncilor calcaroase din Cheile Ordâncuşii.
Parietarietum officinalis. Se întâlneşte pe grohotişurile fixate, umbrite şi semiumbrite de la baza stâncilor calcaroase din perimetrul parcului (exemplu: Cheile Galbenei).
Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis. Aceste pajişti se întâlnesc frecvent în etajul montan superior şi subalpin din perimetrul parcului (Micău, Piatra Grăitoare, Cârligate).
Violo declinate – Nardetum. Această asociaţie se întâlneşte frecvent în etajul montan şi subalpin, acolo unde solul este mai sărac decât în cazul menţionat anterior.
Seslerietum rigidae. Aceste asociaţii se întâlnesc frecvent în perimetrul parcului pe stâncile umbrite şi semiumbrite din etajul montan (Cheile Someşului Cald, Piatra Bulzului, Valea Boga, Cheile Ordâncuşii).
Epilobio – Juncetum effusi. Fitocenozele higrofice edificate de Juncus effusus vegetează pe luncile şi terasele unor văi (Valea Călineasa, Poiana Horea), pe soluri aluviale, cu conţinut mai redus de substanţe nutritive.
Festuco – Agrostetum capillaris. Aceste pajişti mezofile au o mare răspândire pe întreg cuprinsul parcului, până la limita superioară a pădurii de fag (Valea Sighiştelului, Valea Bulzului, Micău, Cheile Ordâncuşii, Valea Galbenei).
Caricetum limosae. Această asociaţie rară care prezintă un interes fitogeografic deosebit a fost descrisă pentru mlaştinile oligotrofe, montane din parc. Alături de aceasta, se întâlneşte şi asociaţia Sphagno – Rhynchosporetum albae.
Junco – Caricetum fuscae, Sphagnetum magellanici  şi Carici flavae – Eriophoretum latifolii. Se întâlnesc în mlaştinile eumezotrofe montane din Valea Călineasa, Platoul Padiş, Molhaşurile de la Izbuce, Valea Sighiştelului.
Calamagrosti - Digitalietum. Se întâlneşte pe terenurile despădurite din zona fagului şi a pădurilor de amestec fag cu molid de pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Vf. Cârligate.
Carpino – Fagetum. Aceste păduri au o răspândire sporadică pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Valea Albacului, ele întâlnindu-se la baza versanţilor umbriţi şi semiumbriţi din etajul montan inferior.
Symphyto – Fagetum. Aceste făgete pure se întâlnesc frecvent în tot PNAp, între 600 şi 1100 m (Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Gârda, Cheile Someşului Cald).
Leucanthemo  waldsteinii – Fagetum  (Cheile Ordâncuşii, Valea Albacului, Valea Gârda).
Hieracio rotundati – Piceetum. Aceste păduri larg răspândite în parc (Călineasa, Padiş, Micău, Cheile Ordâncuşii, Cheile Someşului Cald), formează zona molidişurilor.
Campanulo – Juniperetum. Aceste tufărişuri subalpine de ienupăr pitic se întâlnesc sporadic pe toată cresta nordică a parcului, între Vârful Poienii şi Vârful Dealul Păltinişului, ele fiind cantonate în poienile şi rariştile de pădure de la limita superioară a molidişurilor (1400-1600 m).

Dintre taxonii prezenţi în Listele Roşii naţionale (Dihoru 1994; Oltean & al. 1994), în tinoave şi în zonele lor tampon au fost identificaţi: Andromeda polifolia, Campanula patula ssp abietina, Carex limosa, Carex strigosa, Dactylorhiza maculata s. l., Drosera rotundifolia, Empetrum nigrum ssp. nigrum, Leucanthemum waldsteinii,  Listera cordata, Menyanthes trifoliata, Pedicularis limnogena, Rhynchospora alba, Scheuchzeria palustris, Swertia perennis, Vaccinium microcarpum, Vaccinium oxycoccus, Valeriana dioica subsp. simplicifolia.

Datorită condiţiilor specifice în diverse ecosisteme din PNAp, un număr ridicat de specii endemice au fost identificate, cum ar fi: liliacul transilvănean (Syringa josikaea) (Ştefan, 1971), omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola josi), multe forme de vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphiriticum, H. kotschyanum etc.), Edraianthus kitaibelii, o plantă descrisă aici pentru prima dată şi miază-noapte (Melamphyrum bihariense).

 

Comunicate pentru speologi