Geomorfologie

PNAp din punct de vedere geomorfologic este situat în Provincia Carpatică, subprovincia Carpaţii de SE, Regiunea Carpaţii Apuseni, subprovincia Munţii Apuseni. Cea mai mare parte a PNAp este situată în Munţii Bihorului, iar partea de la nord de Văile Someşului Cald, Aleului şi Crişului Pietros face parte din Masivul Vlădeasa.Rocile calcaroase şi dolomitice predomină în Munţii Bihorului, cu subunitatea Platoul Padiş (1 250 m).

Relieful se caracterizează printr-o succesiune de culmi prelungite şi domoale, pe alocuri apărând chiar mici platouri, ca rezultat al unei eroziuni îndelungate, formate în mai multe etape geologice.

Munţii Vlădesei din partea de nord al PNAp, au o structură geologică relativ complexă, fiind constituiţi predominant din roci magmatice şi formaţiuni cristalofiene şi mai puţin din roci sedimentare.

În Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile foarte lungi, aproape plane, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi puternic adâncite, ai căror versanţi sunt accentuat înclinaţi. Roca dură, vulcanică, se manifestă pe alocuri prin abrupturi, cu enorme grohotişuri şi rupturi de pantă în albia râurilor, care generează cascade, cea mai reprezentativă fiind cascada Răchiţele. PNAp cuprinde 80% din totalul suprafeţei rocilor carstificabile din Munţii Bihor – Vlădeasa Complexitatea litologică şi tectonică a regiunii a creat premisele necesare formării unui relief carstic deosebit, în care se regăsesc practic toate formele din regiunea cu climă temperată.

Exocarstul include forme de referinţă precum bazinul endoreic Padiş – Cetăţile Ponorului, câmpuri de lapiezuri (Bătrâna – Călineasa), platouri dolinare haotice (Lumea Pierdută, Groapa de la Barsa), uvale de mari dimensiuni (Bălileasa), văi carstice (Gârdişoara – Gârda), chei (Ordâncuşa), defilee (Arieşul Mare), şi nu în ultimul rând 2 dintre cele mai mari ponoare din Europa: Cetăţile Ponorului şi Coiba Mare.

Endocarstul cuprinde peste 1500 de peşteri şi avene cu caracteristici morfogenetice aparte pentru fiecare dintre cele 3 unităţi geomorfologice majore care includ roci carstificabile: Platoul Padiş – Scărişoara, grabenul Someşului Cald şi zona piemontană (spre Depresiunea Beiuşului).

În zona Padiş - Scărişoara predomină cavităţile puternic descendente (avene şi ponoare), care ating în profunzime adesea nivelul piezometric al apelor freatice, accesul fiind oprit de sifoane lungi şi profunde. Este cazul avenelor V5, a celor din Lumea Pierdută, Şesuri sau a peşterilor Cetăţile Ponorului, Sistemul Zăpodie. O notă aparte o reprezintă bazinul Gârda Seacă care adăposteşte o serie de superlative precum P. Hodobana (cea mai labirintică peşteră a României) – 22,1 km dezvoltare, Izbucul Tăuz (cea mai adâncă peşteră subacvatică - 85 m) sau P. Zgurăşti, care adăposteşte cel mai mare lac subteran din peşterile României – 85 000 m3 de apă.

Grabenului Someşului Cald îi sunt asociate peşteri de mari dimensiuni, cu spaţii interioare colosale, relativ orizontale (denivelările în general nu depăşesc valoarea de 150 m). Este cazul peşterilor Humpleu (fără Avenul Poieniţa), Cerbului, Rece etc. Sunt remarcabile cele două străpungeri hidrologice accesibile realizate de peşterile Humpleu şi Cerbului, ambele având o a doua deschidere (Avenul Poieniţa, respectiv Avenul cu Vacă) în zona de platou din care se alimentează acviferele.

Zona piemontană cuprinde relieful de măguri cuprinsă între Budureasa şi Băiţa Bihor. În acest perimetru intensa fragmentare a reliefului nu a permis formarea unor sisteme hidrocarstice de mari dimensiuni, dar în zonă există un număr mare de peşteri deosebit de importante, atât peisagistic, cât şi paleontologic precum P. Urşilor, Micula, sau Măgura.

O notă aparte o reprezintă carstul din zona Cârligate – Valea Rea, unde a fost pus în evidenţă primul endocarst poligenetic de pe teritoriul României. Peştera din Valea Rea (21 km lungime) şi-a început evoluţia datorită soluţiilor hidrotermale postmagmatice, asociate eruptivului de Vlădeasa. Acestea au creat un paleocarst hidrotermal mineralizat şi un carst relict hidrotermal. În urma încetării activităţilor postmagmatice şi ridicarea în perioada Pliocenului a blocului Bihorului Nordic se creează premisele formării unui endocarst clasic, de apă rece, care a remodelat parţial şi spaţiile preexistente.

Peştera din Valea Rea pe lângă faptul că este una dintre cele mai complexe peşteri ale Lumii, se situează şi printre primele 10 cavităţi de pe Terra din punct de vedere mineralogic. În peşteră se regăsesc peste 35 de minerale sub formă de speleoteme (aragonit, gips, cuarţ, celestit, malachit, rodocrozit, metatyuyamunit etc.), dintre care multe descrise pentru prima oară în lume în mediu speleic.

Din punct de vedere peisagistic cele mai importante peşteri din perimetrul PNAp sunt P. din Valea Rea, Piatra Altarului, Micula, Pojarul Poliţei, din cel paleontologic P. Urşilor şi Onceasa, iar din cel arheologic: P. Vârtop şi P. Rece.

PNAp adăposteşte peste 10 gheţari subterani mai importanţi. Celebrii sunt Gheţarul Scărişoara (amenajat turistic) şi Gheţarul Focul Viu, alături de gheţarii Borţig, Barsa, Zăpodie, Vârtop (din zona Casa de Piatră – a nu se confunda cu P. de la Vârtop), din Poiana Vârtop (din Vl. Ponorului) etc.

Un fenomen unic în peisajul românesc îl constituie Groapa Ruginoasă, o ravenă cu un diametru de cca. 450 m şi o adâncime de 100 m, creată de eroziunea torenţială în straturile de gresii şi argile roşii violacee de vârstă permo-werfiană, ale Muntelui Ţapu. Fiind un martor de eroziune activ, morfologia Gropii Ruginoase evoluează foarte rapid, în anii ploioşi ravena mărindu-se cu câţiva zeci de metri. În timpul ploilor apa antrenează din Groapă fragmente de rocă provocând în deplasare un zgomot care se amplifică datorită ecoului şi creează spaimă turiştilor. Datorită substratului litologic apare o nuanţă ruginie, de unde şi denumirea de Groapa Ruginoasă.

Climatologie

Clima este tipică de munte, în general umedă şi rece pe culmile înalte, cu atenuare treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifesta în toţi factorii determinanţi ai climei.
 
Temperatura medie anuală a aerului este de 2°C în masivele Biharia şi Vlădeasa, 4°C în zona platformei calcaroase şi ajunge la 10°C în Depresiunea Beiuş. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de -7°C în munţii înalti şi de -3°C în depresiune, iar temperatura medie a aerului în iulie este de 10°C în zona montană şi 20°C în depresiune.

Vântul dominant este cel de vest, care aduce multe precipitaţii şi determină un mare număr de zile noroase, astfel, în Munţii Bihor, în luna iulie sunt în medie 18 zile cu cer acoperit. O consecinţa directă a acestui fapt este şi cantitatea de precipitaţii căzuta aici, extrem de ridicată. Media anuală în zonele înalte depăşeşte 1.400 mm, cantitate maximă pentru ţara noastră, care se găseşte doar în munţii mult mai înalţi (Rodna, Retezat şi Făgăraş). Spre poalele munţilor, în special spre Depresiunea Beiuş, numărul zilelor cu cer acoperit creşte la 12 în iulie, iar precipitaţiile scad la 800 mm. Pe versanţii dinspre depresiune au o largă răspândire vânturile de munte şi de vale (brizele) care se fac simţite mai ales seara.

Un fenomen climatic aparte se întâlneşte pe platoul calcaros al Bihorului, datorită formelor de relief carstic. În bazinele închise scurgerea aerului rece pe văi, care are loc seara, nu se mai poate face aici deoarece nu există văi pe care să se canalizeze curentul de aer. Aerul rece se acumulează astfel pe fundul depresiunii închise unde are loc o stratificaţie termică, temperatura aerului crescând cu înalţimea, acest fenomen având un rol important şi în distribuţia vegetaţiei.
     
Un aspect aparte al lipsei de briză în bazinele închise se observă la Padiş, unde fundul depresiunii este plin de doline din care unele adăpostesc lacuri. Aceste lacuri constituie un rezervor de căldura acumulată ziua. Seara, când aerul se răceşte, stratul de aer de deasupra lacurilor se încălzeşte şi începe să se ridice, fiind mai uşor. Pătrunzând în stratele de aer rece, are loc o condensare parţială, ceea ce dă naştere la o ceaţă deasă. Prinsă între crestele ce înconjoară depresiunea şi fără posibilitatea de a se scurge, ceaţa formează un strat dens de un metru înălţime, ce se târăşte lent pe sol, şi se destramă la primele raze ale dimineţii.
    
Cu climat aspru şi capricios, munţii oferă totuşi turiştilor perioade favorabile pentru vizitare. Luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deşi există riscul furtunilor bruşte de primăvară. Iunie este în general ploios, cu ploi persistente care îngreuneaza mai ales vizitarea peşterilor. În iulie, timpul se îndreapta, adesea în a doua jumătate a lunii; o vreme bună se menţine de obicei toată luna august şi în prima jumătate a lui septembrie.

Şi în această perioadă, de timp frumos există însa intervale ploioase, care ţin 3-5 zile. Furtunile, cu caracter local, de o mare violenţa, dar de scurtă durată, se manifestă mai ales în iulie. Toamna oferă zile frumoase, cu o mare claritate şi vizibilitate, cum nu se întâlnesc vara. De obicei pe la mijlocul lui septembrie se instalează o perioadă de timp rece, ce ţine şi două săptămâni, când poate să cadă zăpadă. După aceea însa vremea se îndreaptă şi octombrie oferă timp stabil, ideal mai ales pentru explorările subterane.
      
Zăpada cade în noiembrie şi persistă până în luna aprilie (în medie sunt 200 zile anual de îngheţ). Vremea este frumoasă iarna (în medie 16 zile cu cer acoperit în ianuarie, spre deosebire de depresiunea Beiuş unde sunt 22), oferind posibilităţi pentru practicarea turismului de iarnă şi a schiului.

Geologie

În Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachete mai subţiri de conglomerate, gresii şi şisturi violacee. În nord (în Muntele Măgura Vînătă) apar astfel conglomerate şi gresii; mai la sud se dispun calcare şi dolomite (zona Padiş—Scărişoara), apoi urmează, şi mai la sud, o a doua fîşie de gresii şi şisturi (Groapa de la Barsa, Valea Cetăţilor, valea Gîrdişoara) şi, în sfîrşit, o a doua fîşie de calcare (valea Sighiştel, valea Galbena, Cetăţile Ponorului, valea Gîrda). Toate acestea înclină de la nord spre sud, stratele fiind, de la nord spre sud, din ce în ce mai noi.

Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben în care formaţiunile geologice (ale autohtonului) s-au prăbuşit pe falii paralele cursului Someşului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sînt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, în care predomină calcarele jurasice şi cretacice inferioare. O excepţie la această structură obişnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmăreşte valea Galbena, de la izvoare spre nord pînă dincolo de confluenţa cu Crişul Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani în urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii lungi de zeci de kilometri.

Stivele de depozite încălecate anterior pe autohton (pânzele) au ocupat astfel o poziţie inferioară, fiind afectate mai puţin de eroziune, din acest motiv ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltineţul, Dealul Munţilor, Măgura Ferice, Glăvoiu şi Ţapu.

Soluri

Principalele tipuri de soluri existente pe teritoriul PNAp sunt: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, soluri hidromorfe, soluri neevoluate şi trunchiate şi soluri organice.

Dintre molisolurile prezente în PNAp face parte rendzina formată pe calcare tectonice şi versanţi cu expoziţii diverse. Argiluvisolurile sunt reprezentate prin tipul de sol brun luvic format pe luturi, şisturi sericitoase şi pe versanţi slab înclinaţi cu expoziţii diverse.

Cambisolurile cuprind următoarele tipuri: soluri brune eumezobazice formate pe roci bogate în minerale calcice şi feromagneziene – calcare, dolomite, conglomerate, gresii calcaroase pe versanţi cu expoziţie şi pante diverse. Aceste soluri sunt favorabile dezvoltării arboretelor de fag în amestec cu paltinul şi frasinul pe versanţi umbriţi şi a arboretelor de gorun în amestec cu teiul, jugastrul pe versanţi însoriţi; soluri brune acide formate pe roci acide bogate în minerale feromagneziene, pe versanţi cu expoziţii şi pante diverse, şi sunt favorabile arboretelor de molid.

Spodosolurile sunt reprezentate prin soluri brune feriiluviale care s-au format în condiţii de climă foarte umedă şi rece, pe roci acide şi podzoluri care s-au format în condiţii de climă bogată în precipitaţii şi rece, pe substrat acid.

Datorită prezenţei pe alocuri a substraturilor impermeabile în conexiune cu un regim hidric cu exces de umiditate se întâlnesc şi soluri hidromorfe, situate pe luncile unor pâraie.

Pe suprafeţe restrânse se întâlnesc solurile organice, reprezentate prin tipul de sol turbos tipic. Acestea s-au format în zone cu molhaşuri amplasate la altitudini de 920-1200 m. Cele mai reprezentative molhaşuri din PNAp sunt cele din zona Izbuc – Călineasa – Ic, seria de molhaşuri şi mlaştini din bazinul superior al Someşului Cald până la Giurcuţa de Jos şi gruparea de mlaştini din zona Bălceşti – Călăţele.

Hidrologie

Reţeaua hidrologică din PNAp aparţine bazinelor Crişului Negru la vest, Someşului Mic spre nord şi Văii Arieşului Mare la sud.

Nodul hidrografic este constituit de Platoul Padisului, faţă de care apele curgătoare se orientează radial. Unele ape au atât un curs de suprafaţă normal, cât şi sectoare de curs subteran. Structura rocilor, respectiv caracterul permeabil al rocilor calcaroase şi impermeabilitatea şisturilor, gresiilor şi argilelor, constituie elementul determinant al configuraţiei reţelei hidrografice, mai ales al celei subterane.
Bazinul râului Crişul Negru situat în partea de vest a PNAp are ca principali colectori Crişul Pietros şi Crişul Băiţa cu direcţia generală de scurgere spre vest.
Crişul Pietros are ca principali afluenţi: Valea Aleului, Valea Sebişelului, Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Luncşoara.
Crişul Băiţa are ca afluenţi principali: Hoanca Moţului, Valea Mare şi Valea Sighiştelului. Aceste ape au în general debite constante şi nu produc eroziuni ale solului, mai ales în zonele împădurite.
Bazinul Someşului Mic este reprezentat prin două mari cursuri de apă: Valea Someşului Cald şi Valea Belişului care converg în lacul de acumulare Fântânele. Someşul Cald izvorăşte din zona Piatra Grăitoare – Cârligatele, un bazin de formă palmată cu numeroase pâraie care încă de la obârşie au un debit apreciabil. Afluenţii Someşului Cald sunt Valea Seacă (Alunul Mare), Alunul Mic, pârâul Ponor, Valea Firii (pe partea stângă). Pe partea dreaptă primeşte Valea Izbucului care colectează apele pârâului Tomnatec şi Valea Călineasa, pâraiele Barna şi Terpeş, Giurcuţa, Porcului, Răchiţele. Se varsă de asemenea în lacul de acumulare Fântânele.
Valea Belişului îşi are obârşia sub Dealul Roşu (jud. Alba). Principalii afluenţi sunt pârâul Roşu, Valea Călineasa, pârâul Fulgerata, pârâul Ciurtuci şi pârâul Potrii. De pe partea dreaptă colectează Apa Caldă, Valea Vijanului, pârâul Olteanu şi pârâul Monoşel. Apele nu au caracter torenţial şi nu produc pagube datorită faptului că pe porţiuni însemnate circulă în subteran.
Lacul de acumulare Fântânele situat la 1 050 m altitudine are o suprafaţă de 826 ha şi s-a format în urma barării Văii Someşului Cald în aval de confluenţa sa cu pârâul Beliş. Are un volum de 225-250 milioane m3 de apă. Din lacul de acumulare, apa este deviată printr-un tunel de 8,475 km, până la turbinele Centralei Hidroelectrice Mărişel.

Al treilea bazin hidrografic din PNAp este bazinul Arieşului Mare.
Râul Arieşul Mare izvorăşte din Şaua Vârtop şi are ca afluenţi mai importanţi: Cobleş, Gârda Seacă, pârâul Popasului şi râul Albacului.

Apele de adâncime, reprezentate în majoritate de cele din zona endocarstului, reprezintă o rezervă importantă şi sunt o sursă de alimentare / realimentare a reţelei de suprafaţă.

Platoul Padiş – Cetăţile Ponorului constituie, din punct de vedere hidrologic, un bazin endoreic (închis la exterior), drenat pe cale subterană. Cea mai mare parte a apelor se scurg în bazinul Crişului Negru şi o foarte mică parte în cel al Someşului Cald. Platoul are o suprafaţă de 36 km2.

Platoul Ocoale – Scărişoara este suspendat la peste 100-200 m faţă de văile din jur (Gârda şi Ordâncuşa) şi are o suprafaţă de 16 km2. Apele platoului circulă pe căi subterane şi apar la suprafaţă prin Izbucul Coteţul Dobreştilor din bazinul Văii Gârda Seacă

More Articles ...

Comunicate pentru speologi